#1

16 august
Acoperă-mă cu ploaie.Acoperă-mă de ploaie,astăzi îmi doresc...
Îmi doresc să-ţi ascult simfonia amară a inimii,magic organ ce bate din iubire.Îmi doresc ca a ta cascadă de vorbe şi gânduri să se reverse-n mine,să gândesc precum gândeşti tu.Astăzi mă simt vie datorită ţie, datorită viselor pe care le hrăneşti,datorită atenţiei pe care mi-o acorzi şi încrederii pe care mi-o dai.Da,cunoşteam iubirea înainte să apari tu.Cunoşteam senzaţia de plutire,cunoşteam fluturii ce m-au ameţit cu praful multicolor de pe aripi.Da,ştiam să zbor.
Însă eram doar o pasăre mică,un colibri care într-un final a obosit să tot dea din aripi singur.Deja nu mă mai hrăneam cu ceva real.Zburam pentru vise,mă hrăneam cu propria visare,iar odată ce visele mi-au dispărut,şi zborul s-a dizolvat...Astfel m-am prabuşit într-un univers mult prea trist pentru a supravieţui.Astfel am renunţat să zbor.Am renunţat să privesc frumuseţea răsăritului şi apusului,am renunţat să mă las ghidată de adierea vântului,să ajung la destinaţie.
Dar care mai era destinaţia,dacă nu mai visam la un loc mai bun?
Niciuna.
Şi cumva,într-o ploioasă zi de vară,între toate nuanţele de gri a apărut o fărâmă de albastru.Un albastru deschis,un albastru ce părea să strige speranţă şi fericire;şi cumva,cu nostalgia unui bătrân uliu,mi-am amintit cum era zborul.O fărâmă de speranţă mă ajutase să creez o fărâmă de magie pe o fărâmă de hârtie,cu o fărâmă de cerneală,într-o noapte în care stelele străluceau puţin mai mult.”Magie”,mi-am zis.
Probabil că magia verii ajunsese şi la mine;sau măcar o fărâmă din ea.
Însă timpul începuse să treacă.După luni întregi de absenţă a luminii o fărâmă de speranţă i se arătase unei firave păsări.Era târziu,şi frig,şi brumă,şi-acum dragele stele la care visasem încă de mic pui păreau a-şi plânge argintiul,pierdute-n ceaţa căldurii inexistente.